Se sfarseste weekendul,vine din nou ziua de luni,incepe agitatia:dai cu aia,dai cu cealalta,ca sa ramai treaz,sa poti citti si capitolul X la materia y,ca sa poti sa mai muncesti o ora,ca sa poti sa rezisti,in caz ca mai ai timp de iesit in oras.Pfai,e minunat cand intri in camera frant si vezi pe birou maldarul de carti,sau documente,depinde de fiecare cu ce se ocupa.Iar cand le vezi,nu vrei altceva decat...sa dormi,bineinteles.
Din pacate si eu sunt bagata pana in gat in biologie si chimie,si chiar in momentul asta pot vedea cu coada ochiului cum cartile asezate amenintator in partea dreapta a biroului,ma asteapta sa le deschid....
Deci,cum deocamdata nu am timp sa-mi postez toate aiurelile,va voi lasa doar cu o simpla melodie de la una din trupele rock preferate...
In the end...weekendul tot e pe sfarsite so,see ya and good luck:D
Hey hey!Eeee weekend,finally:)
Iar articolul de azi va fi despre puterea optimismului.
Toata saptamana am fost inconjurata de oameni negativisti,oameni care isi induceau,pur si simplu,ganduri negative.
Eu,ex-negativista,simt cum imi creste tensiunea atunci cand aud chestii de genul: "Pfff,o sa fie o zi atat de naspa azi"
"Doamne,am invatat toata noaptea...dar oricum i-au nota mica"
"Nu pot fi optimist,am negativismul in sange"
Imi vine pur si simplu sa ma dau cu capul de un perete.De ce?Pentru ca,atunci cand tu esti pozitiv,iar cineva din jur isi imprastie aura neagra asupra ta,simti ca nu mai faci fata.Mai ales cand e vorba de o persoana draga,si vezi,ca oricat de mult ai incerca sa ii arati ca daca esti optimist,te ajuta mai mult in viata,el o tine tot pe al lui,ca si cum ar avea o boala incurabila sau ceva de genul.O iei pur si simplu razna..
Oricum,m-am calmat la timp,nu am facut nicio victima,pentru ca,dupa cum spun expertii din psihologie "Daca tie ti se pare ceva usor,asta nu inseamna ca si celui de langa tine ii se va parea la fel'
Deci,daca mie mi-a fost usor sa trec peste gandurile negre si sa devin un om pozitiv,care incearca sa traiasca in prezent,asta nu inseamna ca prin niste vorbe bune si un zanbet pana la urechi am sa-i conving si pe altii...mai ales daca ei nu renunta la ideile lor.
By the way,in pauza mare,care la noi tine cam...20 de minute,ne-am adunat mai multi in jurul unor banci,iar eu am profitat de ocazie si le-am spus povestea celui mai optimist om din lume,sperand ca le va da ceva de gandit.
Siiii,de ce sa nu o impartasesc si cu voi nu?
Asa ca,sa incepem:
Traia o data,un om extrem de optimist.Oricui ii facea placere sa stea cu el.De ce?Pentru ca stia sa se faca placut,avea mereu o vorba buna pentru fiecare,iar atunci cand cineva avea necazuri,el vedea partea pozitiva a lucrurilor.
Cu toate astea,multi se intrebau: "Cum se poate sa fii asa de optimist?Nu pot sa inteleg cum de esti asa zilnic"
Iar atunci el le-a raspuns: "In fiecare dimineata cand ma trezesc,stiu ca am doua optiuni:sa fiu binedispus sau sa nu fiu binedispus.Eu aleg sa fiu binedispus.Cand am parte de esecuri am de ales intre a fi victima sau pot sa aleg sa invat ceva din asta.Eu aleg sa invat.Cand cineva are o zi proasta si vine ,la mine,sa se descarce,eu am de ales intre a-l asculta sau il pot ajuta sa vada latura pozitiva a vietii.Eu aleg intotdeauna partea buna a vietii"
L-au ascultat uimiti,insa unul dintre ei a spus: "Dar nu este intotdeauna atat de usor" " Ba da,este",a raspuns barbatul,zambind
"Intreaga viata este o paleta de optiuni.Cand indepartezi din viata ta tot ceea ce nu conteaza cu adevarat,totul devine o chestiune de optiuni.Depinde de tine cum alegi sa reactionezi la diverse situatii,tu trebuie sa decizi cum sa-i lasi pe altii sa-ti influenteze atitudinea fata de viata.
Pana la sfarsit,tu esti acela care decizi cum sa-ti traiesti viata"
Dupa ceva timp, majoritatea au piedut legatura cu el,caci acesta isi schimbase locul de munca.
Cel care considera la un moment dat,ca nu e usor sa fii optimist in fiecare zi,ajunsese sa mediteze asupra cuvintelor spuse de el,atunci cand opta pentru ceva in viata.
La un moment dat,optimistul,avusese un accident la locul de munca.Cazuse de la 18 metri inaltime,iar dupa o operatie de 8 ore si o indelungata spitalizare a iesit avand o placa de otel in spate.Unul dintre fostii colegi de munca,venise la el,sa-l viziteze,si sa vada,daca si acum mai este la fel de pozitiv.
Acesta ,insa,la intampinat zambind si foarte amuzat de situatie,l-a intrebat daca nu vrea sa-i vada cicatricile.
Omul,mirat de atitudinea barbatului,la intrebat: "Cum poti fi oprimist,dupa tot ce ti s-a intamplat?" "In timp ce cadeam primul lucru care mi-a venit in minte a fost copilul meu.Apoi in timp ce zaceam pe pamant,am zis ca am de ales intre a trai si a muri.Eu ma ales sa traiesc." "Dar nu ti-a fost frica?" "Sincer,atunci cand am ajuns la spial,si am vazut cum ma priveau doctorii si asistentele,mi-a fost frica,pentru ca ma priveau ca pe un om care nu mai are nicio sansa,ca pe un om mort.Apoi,unul dintre asistenti m-a intrebat daca am alergie la ceva,iar eu am strigat tare ca Da.Cand privirile celor din jur au fost atintite asupra mea am zis:sunt alergic la gravitatie,iar asta i-a amuzat teribil.M-am uitat la ei si le-am spus:acum operati-ma ca pe un om viu,nu ca pe unul care e deja mort"
Omul a ramas inmarmurit,iar aceste vorbe l-au facut sa priveasca viata dintr-o alta perspectiva,una mai buna.
Bun,sincer nu stiu daca aceasta mica povestioara este adevarata sau nu,pentru ca si eu am auzit-o la randul meu,de la cineva,dar sunt sigura ca astffel de oameni exista si ca ne pot da lectii de viata importante.
Dupa ce am terminat de povestit,am putut zari un suras pe chipul colegilor mei,iar pana s-au terminat orele,pot spune ca au fost mai pozititvi.
Siii ca prin minune soarele rasarise....
Mai,minunile se intampla,trebuie doar sa credem in ele:P
Sper ca aceasta poveste v-a dat si voua ceva de gandit.Viata e asa cum ne-o facem noi:cu bune cu rele,toate fac parte din viata noastra,din noi.Daca nu am avea probleme,am considera ca Dumnezeu a uitat de noi,daca nu am avea esecuri,ar insemna ca nu am incercat niciodata nimic nou,daca nu am avea bucurii,ar inseamna ca pur si simplu nu stim sa ne traim viata.
.See ya:)...aaa si,alegeti partea buna a vietii.Is the best,belive it;)
Cati dintre voi,cand
erau mai mici,sau chiar si acum,nu si-au dorit sa-si faca o trupa de
folk,rock,si asa mai departe?
Pai eu stiu ca
da.Azi,mi-am amintit cu placere clipele petrecute cu verisoara mea,cand avea
5-6 ani si cum ne prosteam cu chitara si mandolina mamei sale,prefacandu-me ca
suntem mari vedete rock.
Eu zdranganeam mandolina in timp ce verisoara mea incerca sa cante la chitara ,care pot sa spun,ca era mai mare decat ea .
Totusi,ne placea sa ne jucam cu
ele...iar asta nu ne-a impiedicat sa ne urcam amandoua pe chitara si sa ne dam
la vale pe ghetus..Ce pot sa zic....fiecare isi exprima iubirea pentru un lucru intr-un anumit fel:))
Pe la 10-11 ani,am hotarat sa avem o trupa,ori acum,ori in viitorul apropiat,asa ca ne-am reluat pasiunea de a zdrangani la cele 2 instrumente de fiecare data cand aveam ocazia...bineinteles ca suna la fel de prost ca inainte,dar asta nu prea conta pentru noi.
Oricum,chiar daca nu am reusit sa ne
indeplinim aceasta mica placere,muzica tot face parte din viata noastra chiar si acum,la cei 18 ani ai nostri.
Chiar dimineata,mi-am
pus talentul muzical in aplicare.Am luat una bucata melodie acustica,una bucata
versuri si dai.Am lalait cateva ore bune,dupa care ma zis
"Daca tot sunt
atat de buna de ce s anu ma inregistrez"
Zis si facut.Insa pot
spune ca dupa ce am ascultat inregistrarea,m-am speriat de ce am putut
auzi....era groaznic,parca cineva ma strangea de gat,in timp ce eu cantam si
dansam in acelasi timp.
Plus replica mamei
care auzise fara sa vrea inregistrarea:
"Cine e afona care canta".
Parca
imi dause o palma.
Ce vreau sa punctez este ca lucrurile
de genul ne pot descuraja rau de tot,mai ales ca muti dintre noi tinem foarte
mult la parerea celui de langa noi.
Sincer,mereu mi-a
fost frica sa cant in public,pentru ca simteam ca undeva acolo in public,sunt
oamenii care vor rade cu pofta de mine si ca se vor distra copios pe esecul meu
muzical.Am auzit numai de bine,cand venea vorba de vocea mea,de la fiecare
profesoara de muzica,ce ajungea sa ma cunoasca,insa frica de esec nu disparea.
Ceea ce m-a surprins
azi,a fost ca nu m-a afectat cu nimic jugnirea adusa de propirea mea mama,spusa cu
cea mai mare sinceritate a ei,ci mai mult m-a bufnit rasul,deodata.Eram
constienta de faptul ca suna intradevar groaznic ,insa stiam ca se poate mai bine.
Asa ca am incercat din nou si din nou sa inregistrez,insa parca iesea din ce in ce mai groaznic.Deja incepusem sa-mi
pierd rabdarea.Simteam ca nu voi putea canta calumea niciodata....nu pentru
public ci pentru mine,ca sa fiu impacata si incantata cu vocea mea.
Intr-un moment de maxima disperare si
nerabdare sufleteasca am cautat pe net niste chestii care sa ma ajute.
Ceea ce m-a uimit
este ca youtube-ul este plin de tips-uri ajutatoare,de oameni,profesori de
muzica,cantareti,care te invata cum sa scoti un sunet curat,cum sa respiri
corect,cum sa-ti folosesti diagrafma si nu muschii gatului,cum sa canti pe
cap,piept,etc.
Eram in extaz,iar in
mintea mea imi faceam o promisiune:sa nu mai cant in public pana nu invat cum
sa cant corect.
Mda,dupa ce m-am plimbat jumatate de
ora prin oras,mi-am dat seama cat de prosteasca e acea promisiune.
Adica cum te poti
abtine,cand esti in masina cu parinti prieteni,etc,si la radio se aude melodia
ta preferata?Cum sa nu canti?Pentru mine ar fi un efort supraomenesc.
Am scris asta pentru ca stiu ca sunt
foarte multi pasionati de muzica,foarte multi care nu pot trai fara ea,iar
pentru acesti oameni am un respect foarte mare si ii apreciez foarte mult.
Insa unii dintre ei
se feresc sa cante pana si in fata celui mai bun prieten,pana si in fata
mamei,tatei,catelului,etc.De ce?
Pentru ca ori i-au
descurajat niste"inteligenti"ori s-a descurajat singuri,pentru ca daca
stam sa ne gandim,cel mai mare judecator al nostru,suntem tot noi.
Sfatul meu,ca de la pasionat la
pasionat:lasati pasiunea sa preia controlul.
Canta:in
dush,afara,in casa,la scoala,chiar daca vocea ta nu suna ca a Christinei
Aguilera,Andy Sixx,Madonna,Jon Bon Jovi,etc.
Daca pe tine muzica de vindeca,te face sa te simti
bine,atunci de ce sa lasi acest mic amanunt sa iti strice tot aranjamentul?
Eu recunosc,ca am multe melodii care
imi plac,atat rock cat si pop,caci asta ascultam cu ceva timp in urma,si desi
nu pot atinge notele ca Mariah Carey,nu pot urla ca Lacey Mosley,solista trupei Flyleaf,sau
nu pot interpreta o melodie rock ca Hayley Williams,solista trupei Paramore,asta nu inseamna ca
nu pot canta,sau ca nu ma pot exprima liber prin muzica.Cred ca daca nu as
putea asculta muzica sau fredona ceva cat de mic zilnic ,as deveni.....emo,nu genul de emo,care se imbraca in negru,si restul
chestiilor destul de false care unii considera ca l-ar defini,ci m-as pune pe
ascultat un rock trist,dar trist de tot,m-as aseza intr-un colt si as sta
acolo...mai pe scurt as intra pur si simplu in depresie.
Deci,cantati dragilor,cantati,chiar
daca nu suna ca vecinul care e mai talentat,insa suna ca tine,iar tu esti unic.
Si bonus,daca
reusesti sa enervezi si cateva persoane pe carenu le poti inghiti,ziua devine si mai frumoasa:D
See ya si,ca sa inchei,va voi lasa
cu baietii din Sleeping with Sirens,care fac tot ce vor,si prefera sa isi
aminteasca mai tarziu de asta.Good luck;)
Hey hey.Eu sunt Alex,sunt la liceu,si ca orice persoana cu imaginatie si lipsa de ocupatie,m-am hotarat,subit,sa-mi fac un blog,in care sa postez intamplari din viata mea,care ma ajuta sa-mi deschid ochii si sa privesc lumea din alta perspectiva...ca na,cat de greu poate fi?
In fine....a inceput scoala.Nimic mai minunat...ce pot sa spun.
Nu am nimic cu scoala,profii,lectiile lor interesante/plictisitoare,la modul cel mai sincer,insa sistemul ma face sa-mi doresc sa raman acasa si sa imi umplu singura capul cu multe cunostinte...Stai!Oare de ce nu fac asta?...
By the way,azi cum am "sarbatorit"zilele scolii,orele de curs s-au terminat la ora 11.
Yay....si nu prea,caci,catedra de chimie,in frunte cu diriga mea,ne-au chemat pe noi,clasa de stiinte,sa asistam la prezentarea Facultatii de Inghinerie Chimica si sa le ascultam pe cele trei profesoare cum lalaie despre cat de minunata,incredibila si mirobolanta este universitatea lor si cat de mult isi dorestc ca elevii scolii noastre sa o urmeze.In timp ce toti se revoltau,eu,omul care acorda o sansa la toti si toate,am zis "Bai,cat de rau poate sa fie?"
Pai va zic eu cat de rau:simteam cum ochii mei fac un efort supraomenesc ca sa stea deschisi...
Nu zic ca tipele nu ar fi prezentat cum trebuie sau ca slujba lor e plicticoasa,adica ne-au dat foarte multe amanunte,ne-au explicat in detaliu totul despre acea facultate si au pus mult suflet in fiecare explicatie data,insa asta nu e pentru mine.
Partea buna in toata povestea asta e ca tot ce s-a intamplat m-a inspirat sa scriu primul articol:D
Ironic,nu?
Pe la jumatatea prezentarii mintea mea,a plecat departe,in lumea intrebarilor intrebatoare gen: "Eu ce voi face in viata?"
.Asa ca,facand abstractia de profesoara care statea langa mine,mi-am fixat un reper pe peretele din fata mea,si am inceput sa ma gandesc intens la viitorul meu,la cariera mea,asa ca am luat toate variantele la rand.
Vreau la medicina,dar DACA nu rezist sa stau langa cadavru,si in plus sunt atatia ani,chiar vreau sa-mi pierd tineretea cu asta?Si DACA dupa ce termin nu ma voi pricepe?Si DACA ma voi plictisi?
Imi place si criminalistica,DAR din nou cadavrul imi sta in cale.Plus...fata criminalist?Asa ceva chiar este posibil?
Hm,cineva zicea ca as fi buna de design,DAR acolo se duc cei de la arta.Cum sa fac 4 ani de stiinta si dupa sa ma duc la design?Si DACA nu voi fi destul de buna?
Ar mai fi si biochimie...sau,sau sa stau in laborator si sa cercetez bolile rare...O da,ce frumos ar fi...DAR,pentru asta ce facultate ar trebui sa fac?Tot medicina?Ahhh,ma intorc de unde am plecat..
Mda,o adevarata conferinta in mintea mea...
Pot spune ca am un respect deosebit pentru acei oameni care spun dupa ce
dau bacul"eu dau la facultatea X ca sa devin Y".Si exact asta fac.Nu se
gandesc daca vor pica,daca vor fi sau nu buni,ci se gandesc ca orice ar
fi,va fi bine si ajung in scurt timp sa-si implineasca telul.
Oricum, motivul pentru care am insiruit atatea exemple,este pentru ca multe persoane de varsta mea au aceasta problema.Si nu ma refer la numarul infinit de optiuni,ci la acel mic si enervant"daca"sau"dar",acea nesiguranta,acea frica de a nu fi destul de bun,acea obligatie fata de parintii care ei te vad medic sau avocat nu cantaret,bucatar,etc,cuvintele descurajatoare ale bunilor prieteni,profesorilor si a acelor persoane a caror viata este mai plictisitoare decat a noastra,asa ca isi dau cu parerea.
Toate aceste vorbe,nu valoreaza nimic,sunt pur si simplu pareri,si dorinte ale unor oameni,care vor sa te schimbe sau sa vada in tine altceva decat ce esti tu de fapt.
Ca sa inchei,tare mi-as dori sa pot lasa un sfat,ceva care sa-i scoata pe toti din impas si sa-i faca sa spuna "da,bai frate,eu stiu ce ma fac si stiu ca va fi cea mai buna varianta" Insa,din pacate,si eu ma aflu in aceeasi oala,dar incetul cu incetul incep sa invat sa ascult de mine.
Deja vorbele profesoarei de bio nu ma mai afecteaza,iar "prietenii"sceptici,care imi spun ca X nu e potrivit pentru mine,sau ca ei nu m-ar vedea facand Y,ma lasa rece.
Ceea ce ar trebui sa faceti cu totii e sa ascultati de voi,de constiinta voastra.daca tie iti place ceea ce faci si esti pasionat vei reusi in viata.
Asa ca descoperiti-va pasiunile,exploatati-le pe toate si cercetati ce domeniu(domenii)se potriveste si ce facultati v-ar putea ajuta cel mai mult.
Nu va fie frica sa gresiti,caci numai asa veti invata.
Din nou,eu sunt Alex,si sper sa va placa blogul meu.
See ya si good luck:D
